Rosie

23 06 2009

De 3 zile avem un musafir. Bineinteles ca nu l-a invitat nimeni, da acum parca am inceput sa prindem drag de el. E un mic gecko: Rosie, micul nostru gecko   avenit de nu stiu unde, a stat o seara in bucatarie si a ramas la noi. Wa spune ca daca un gecko ramane intr-o casa, inseamna noroc; pai atunci toata Asia de Sud-Est e plina de noroc, la cate soparle sunt pe aici.

L-am botezat Rosie. Nu stiu daca femela sau mascul, da pana acum nu s-a plans. Eileen e in culmea fericirii, si o fugareste pe biata Rosie prin toata casa. Asa ca ieri, deodata, Rosie a disparut! Sa vezi jale pe ea, ca unde e soparla! A plecaaaaat (emoticon care  plange). Pana la urma a concluzionat ca Rosie a plecat la ea acasa; la noi a venit doar in vizita, dupa care s-a dus la ea acasa.

Numai ca in seara asta….Rosie s-a intors.  Sta sus pe perete, langa tavan, si la primul semn de miscare fuge si se ascunde dupa niste cutii de carton pline cu carti. Am dat cu sfantul gugal despre gecko, si am vazut ca se pot tine si in captivitate! Nu o sa ma apuc acum sa o fugaresc pe Rosie sa o bag intr-un borcan, dar putina apa tot i-am pus langa cutia ei cu carti. ( mda…am citit si despre cum sa ai grija de ei). Vestea buna e ca halesc tantari 😀  Vestea proasta e ca sunt nocturni si fac galagie 😦  Intrucat Rosie s-a cazat langa dormitorul meu, astept cu interes sa ma culc sa vad: ma trezeste sau nu?





In Laos

26 04 2009

S-a intamplat sa fiu obligata sa-mi iau copilul din dotare si sa fac o vizita in tara vecina- Republica Populara Laos! Cum ne expira viza, a trebuit sa iesim din tara si sa mergem la Consulatul Thailandei din Vientiane (capitala Laosului). Scrasnind din dinti si injurand seriozitatea thailandeza datorita careia in trei luni nu ni s-a rezolvat viza permanenta, am luat avionul si dupa un zbor scurt de o ora, iata-ne in Laos. Republica comunista  Laos. Comunisti-necomunisti, dar stiu oamenii sa faca bani din orice: pe aeroport, la pasapoarte, ne-a costat 30USD o viza de intrare, adica 90USD pentru 2 zile! Si, plin de solicitudine de intreaba ofiterul: poze aveti? CE?! Cum adica poze? Cine naiba pleaca in tari straine cu kilul de poze in geanta? Nu-i nimic, un dolar si se rezolva situatia. Nu ne-a facut nimeni nici o poza, de unde deduc ca era doar un shmen sa mai faca si ei un ban. Nu mai pun la socoteala ca a trebuit sa completam nush’ce formular de imigrare…cu adresa din Bangkok, tara de origine, unde o sa stam in Laos si alte date din astea. In fine, plecam din aeroport…prima impresie care mi-a facut-o capitala: e un sat mai mare.  Si cu impresia asta am si plecat dealtfel.

La hotel, toate bune si frumoase, ajungem pe la 9 jumate, obositi, cu un copil hiperactiv din cauza oboselii. Printre zambete si plecaciuni suntem informati ca restaurantul inchide la ora 10 si ca bucatarul nu mai e, dar cheama ei pe cineva, nu-i problema. Comandam noi ceva, asteptam de adormim pe scaune – probabil ca dura ceva pana revenea bucatarul pe pozitii- ni se aduce salata laotiana, dau sa bag furculita in ea cand…stop joc: o gaza defila lenesa pe o felie de castravete. ne uitam unul la altul, imi fac curaj zicand ca nah, se mai intampla, o dau la o parte si gata. Ma uit la o aluna, cand o misc din loc, alte doua gaze jucau v-ati ascunselea pe dupa ea. Ma fac verde, imping salata la o parte si mananc celalalt fel comandat; cu grija maxima, cautand semne de viata prin amestecul de carne si legume. Evident ca nu am mai revenit la restaurantul hotelului…

A doua zi la vize: la 8,30 suntem acolo. Cum coboram din masina, ne ia in primire un tip care se ofera sa ne completeze formularele si sa ne lipeasca pozele pe ele: 200 bahti (cam 20 Ron) La spun ca avem formularele gata completate…nu-i bine, ca trebuie fata-verso, noi avem doar fata…da’ copie dupa pasaport aveti? Nu? nici o problema, facem noi: 60 Bahti (inca 6 Ron pentru 2 copii ). La un moment dat devenea chiar amuzanta situatia… Terminam cu depunerea actelor urmand ca a doua zi sa venim la 13,30 sa luam pasapoartele. Buuun. Ce sa facem acum? Pai la caldura aia, hai la hotel sa tragem un pui de somn. Pe la 1 jumate ne-am trezit….hai sa mancam. Sa cautam un restaurant in apropiere (e de la sine inteles ca nici nu ne-am gandit la restaurantul „La gaza vesela”)  Gasim un restaurant, intram, si iar, printre zambete si plecaciuni ni se comunica faptul ca la ora 2 se inchide restaurantul si se mai deschide la 6,30 seara . Asta zic si io spirit de afaceri: inchizi crasma fix la pranz!

Am identificat un fel de fast-food local, am mancat acolo si ne-am gandit sa ne plimbam putin, sa cautam un parc, ceva pentru Eileen, care, nu stiu cum naiba, dar nu are nici o apasare sa alerge la 40 de grade, cand io ma preling pe asfalt la fiecare miscare.  

Am luat un tuk-tuk sa ne duca in parc. Aici fac o alta paranteza pentru a evidentia inca o data capacitatea localnicilor de a face bani din orice; cum te-au prins strain (a se citi fraier) cum te-au ars. Altfel, pentru cinstea de a merge cu o rabla care hurducaia si pocnea, pe o distanta de parcurs pe jos am platit 50.000 kip (aprox 250 Baht!!!) . Ba, chiar la intoarcere ne-am luat o teapa de zile mari: pentru a merge …hmmmm…sa zic 600m, cu o rabla si mai rabla ca prima, am platit 30.000kip, dar ne-a plimbat ceva carutasul soferul ca habar nu avea pe ce lume se afla…Ma rog, nebun nu-i ala care cere, nebun e ala care da…

Vientiane este un oras de granita care traieste din turismul de vize. Adica, cei care vor sa se plimbe pe la vecinul mai mare si mai faimos, sau cei care vor sa-si prelungeasca sederea in Thailanda, dau o fuga peste granita, stau doua zile, cheltuie bani cu viza de intrare,hotel,masaje, tuk-tuk etc si gata turismul. 

Alaturi de hotel am gasit un restaurant dragut, al carui proprietar – un japonez- a devenit noul prieten cel mai bun al lui Eileen. Datorita lui am putut manca si noi linistiti, iar Eileen s-a facut si cu o inghetata moca. Haios  japonezul, a stat la discutii cu noi o gramada, si chiar m-am mirat de volubilitatea lui, si mai ales de usurinta cu care dadea detalii din familie, si detalii intime, cand eu stiam ca japonezii sunt foarte protectori cu familia si au mare grija la imaginea ei in afara.  Altfel, ce sa zic, mancare buna, serviciu bun, si baby sitter din partea casei .

Masaj laotian cu copil

Cum ma plictisisem de atata mancat si dormit, m-am hotarat eu sa fac un masaj. Intreb la hotel daca au asa ceva si vine intrebarea lor: vreti doar masaj? 😉  ia uite, adicatelea cum doar masaj? Mai aveau si altceva la oferta? Pai te uiti si tu pe cine intrebi, ma gasira pe mine cu hasbandu si cu kupilu in brate sa ma intrebe doar masaj?  Le confirm, ca da, vreau doar varianta aia plictisitoare cu framantat umeri si sale si astept cu entuziasm seara sa vina donsoara. La 8 jumate vine, intelegerea cu hasbandu fiind sa se ocupe el de copil, sa ma bucur si eu de ora aia de masaj.  Ma gasesc eu desteapta sa-i spun ce vrea sa faca: full body massage 😀 (cine stie,cunoaste). Face saraca fata niste ochi maaariii, ce si-o fi zis..asta-i nebuna, vrea full body cu barbat-su si copilul de mana! S-a lamurit situatia cand i-am specificat: adica picioare, maini, spate…tot corpul…nah, ce ti-e si cu exprimarile astea…Ma ia maseusa  la sucit si inghiontit pe o parte…Eileen pe cealalta. A stat calare pe mine tot timpul, unde imi dadea maseuza un pumn, imi dadea si maimuta doua…unde nimerea. Imi sucea maseuza o mana, se urca si kupilu calare pe mine. Cand se plictisea, schimba locatia in spinarea donsoarei. Cate injuraturi mi-oi fi luat eu de la ea….in timpul asta hasbandu sforaia de n-avea treaba. Masajul laotian e asemanator cu cel thailandez, dar mai dur. Si acum ma doare unde m-a impuns fatuca aia. Si era o mana de om, nu vreo Big Mamma. Partea cea mai placuta a fost insa cand s-a urcat cu picioarele pe mine 🙂  Super tare, daca aveam loc de Eileen o  puneam sa mai  stea o ora…cum a plecat maseuza insa, Eileen ,obosita dupa  ora de munca , mi-a adormit instantaneu in brate, si eu am urmat-o fara regrete.  

A doua zi , am rezolvat cu vizele rapid si fara dureri, am mai lenevit noi ceva, am mancat la japonez cu care am discutat putin situatia politica din Thailanda, am admirat cu Eileen soparlele de pe peretii restaurantului si am plecat catre aeroport, dupa care, la ora 22,40 am revenit acasa, la Bangkok. Suna tare aiurea „acasa” , cand noi (Eileen si cu mine) suntem acum aici cu viza de turist. Dar, paradoxal asa e. Acum, aici e „acasa” .





Ayutthaya si spiritul secret

15 04 2009

Zilele trecute am fost la Ayutthaya. Un loc plin de istorie si de ruine. De fapt, asta e farmecul lui. Turistii merg acolo sa vada ruinele, si sa-l admire pe Big Buddha, thailandezii merg sa se roage la templu.

Am fost un grup micut, 3 adulti si 2 copii si cred ca singurii care s-au simtit bine cu adevarat au fost piticii.  Ne-am ales cea mai cumplit de infioratoare zi caniculara din viata mea sa mergem acolo, atat de cald ca efectiv curgea apa pe mine, asa ca naiba mai aprecia zidurile alea prabusite.

Dar tre sa recunosc ca era frumos. Un frumos misterios, cu multa tensiune;  si cu putina imaginatie nu era greu sa vezi locurile de sacrificii in platformele de caramida napadite de buruieni. 

Chiar ma pregateam sufleteste de trait istoria cand, realitatea sub forma maimutei mele m-a pocnit brusc: STAAAAIIII!   Strig eu la o Eileen care voia sa se urce vitejeste pe una bucata platforma. Lasa aparatul, lasa caldura, si fugi dupa copil. O prind si ii explic ce si cum. Bine, zic, a inteles. De unde sufletul meu sa inteleaga! In secunda urmatoare era departe escaladand niste trepte care duceau la o statuie.  Hai, de urcat, se urca, dar cum se da jos? Ei ,cum! Sare, bineinteles. Iar pe jos, o gramada de caramizi desprinse din zid, numai bune de cauzat entorse de glezne tinere.

Dau sa fac o poza-doua…unde e copilul? Pai e si ea, undeva, departe. Lasa iar camera si tai-o la fuga dupa iepurasul Duracell. De ce? Pai pentru ca, din loc in loc erau niste gauri in pamant, abia astupate si pline de…orice , si zau ca nu voiam sa o pescuiesc dintr-una din ele.   

In fine, ne hotaram sa cautam un loc unde sa ne asezam sa ne tragem rasuflarea…un loc cu aer conditionat, unde sa bem un suc rece…hehe….Fata Morgana, nu alta. De unde aer conditionat acolo?  O terasa amarata, acoperita cu o copertina si atat. Dar ce sa te odihnesti, ce sa te bucuri de o gura de apa? Neeee, kupilu avea chef de alergat de jur imprejur, si din ce in ce mai departe. Apai ea cand se duce…se tot duce. Nu are treaba cu intorsul la ma-sa. E un copil cu o misiune: sa se duca!

Am renuntat si la odihna, si, cu limbile pe piept de caldura intram in templu, sa-i „pay respect to the Big Buddha”, cum zice taximetristul nostru.

Aici mi-a placut, a fost interesant, si m-a facut sa zambesc reactia mea. Eileen, care habar nu avea ca e in templu, a continuat cu tipetele, alergatul si cataratul peste tot. Bine ca nu i-a dat prin cap sa se urce pe vreo statuie a lui Buddha, ca mi-o furam de la thailandezi. Eu, obisnuita cu bisericile noastre, unde shhhhhh, shhhhhh, mergi incet, nu vorbi, nu respira, repede dupa copil: mami, incet, nu tipa, hai sa mergem…..aiurea! Avea un chef de joaca…noroc ca Buddha a fost un tip mai relaxat aseaaa, si nu se supara din atata lucru. Ba, si-a gasit Eileen vreo 3 baieti mai mari ca ea si au luat tot templul la tropait, tipat, tarat pe jos, bagat dupa tot felul de inscriptionari sfinte…Pana la urma a fost super. O sa mai merg in vizita la Buddha, ca e tip de gashca.

  Lumea se ruga si cauta sa afle ce le rezerva viitorul: in genunchi, in fata lui Buddha, tineau in mana o cutie cilidrica, deschisa la un capat (ca o tolba) unde erau o gramada de betigase, fiecare cu un numar pe el. Si zadranganeau tolba aia pana cand cadea un betigas , dupa care mergeau sa afle ce inseamna numarul respectiv.

In taxi, la intoarcere, Mr V, taximetristul nostru (e o comoara omul asta) ne-a dus sa-l vedem pe Buddha adormit, si ne-a explicat ca in Thailanda exista multe spirite secrete. Cum? Da. Secrete. Adica se ascund peste tot, chiar si in…bordul masinii! Am vazut de multe ori la taximetristi cum aveau atarnate la oglinda tot felul de zdranganele…cam cum isi atarna soferii nostri iconite; aici isi pun flori, imagini ale lui Buddha si alte minuni. Unii isi scriu deasupra scaunului …ceva, ca nu pricep ce. Eu credeam ca e pentru Buddha. Nope. Gresit! E pentru spiritul secret din bordul masinii 😀   Ca sa-i protejeze pe pasageri si pe soferi.

Ne-a mai facut cunostinta cu un spirit secret dintr-un …mormant ( a trebuit sa mergem sa-l salutam)…cica aduce bogatie si noroc si ne-a explicat ca fiecare casa are o „casa a spiritului”, unde locuieste spiritul blocului/case/vilei respective. Am  vazut de multe ori barbati imbracati la costum care se opreau, aprindeau lumanari si puneau mancare si apa la casa spiritului! Macar spiritele noastre sunt mai econoame, nu trebuie si hranite. Astea de aici sunt mai cu mot, se pare.

Data viitoare cand mai merg la Ayutthaya, imi iau si baby sitter la copil. Uite, nu mi-a dat prin cap sa-l iau pe Mr V (pe numele lui Viseit Sapaopong) sa alerge el dupa Eileen.  Am pus si cateva poze, cate am apucat sa fac. Dar partea asta a Thailandei, istoria si spiritualitatea ei merita mai multa atentie din partea mea.





Wa revine pe pozitii

15 04 2009

A fost Songkran-ul. Anul Nou thailandez, mare sarbatoare cand toata lumea se distreaza facandu-se ciuciulete pe strada. Datorita dementilor care s-au gasit sa demonstreze fix acum, nu prea s-a simtit atmosfera  pe aici, iar orasul a fost complet amortit.

Wa a avut vacanta. De duminica pana joi dimineata, asa ca Eileen si cu mine ne-am distrat singurele.  Ne-am culcat tarziu si ne-am sculat tarziu. Si cum dormeam eu ieri dimineata bustean, nu alta, suna cineva la usa. Am deschis un oki, nefiind convinsa ca a fost pe bune si nu vis si m-am intors pe partea cealalta zicandu-mi ca oricine era o sa plece la un moment dat. Aiurea! Insista. Pana la urma imi proptesc doua scobitori la oki ca sa-i  tin deschisi, ma duc..cand colo, Wa! Nu putea intra in casa ca era lantul pus la usa 😀  Cine naiba sa isi imagineze ca bantuie Wa pe strazi la ora aia matinala. In fine, cum vine asa pleaca. Habar nu am ce si cum, in secunda 1 dupa ce am deschis usa am ajuns la loc in pat.

Aseara, cum stateam eu cu mandra de povesti, mi se pare ca aud pasi pe hol. M-a cam luat asa cu fiori pe moment, da am identificat-o repede pe aceeasi Wa care, bineinteles revenise.

Azi dimineata, in ultima ei zi  libera, cine trebaluia de zor prin casa? WA!  Manca-o-ar mama, cum a stiut ea ca nu aveam nici un chef sa spal mormanul de vase din chiuveta!

Cum era faza din Harry Potter (cine stie,cunoaste): „Domnu’, lu’ Dobby placut libertatea, da nu prea multa, lu’ Dobby placut mai mult munca, domnu’ ”  No, apai cine sunt eu sa ma pun in calea fericirii oamenilor?

 

PS:  da bine ca a venit, ca azi iar ne-am luat la tranta cu niste furnici care atentau la siropul de tuse al lui Eileen

PS2: eu , in locul ei, mai bine frecam menta pe strazi inca o zi decat sa ma intorc mai devreme la munca !





Ferma de crocodili

4 04 2009

Azi am fost la ferma. Ferma de crocodili 😀  A fost o experienta inedita, avand in vedere ca ne-am plimbat printre crocodili, dinozauri, tigri si camile. Plus alte cateva lighioane pe care nu le mai insir aici. Eileen a fost in al noualea cer. Pai cum! Sa stea ea atarnata de un parapet deasupra unui lac PLIN, mai, da PLIN de crocodili. Sa vada ea cum sunt hranite reptilele astea si ce guri cascau! Si cum sa nu fie maxim fericita cand m-a facut sa ma treaca toate transpiratiile, cand a luat-o la fuga pe pasarela, mult mai repede decat puteam noi sa ne tinem dupa ea. Si cum e si mica, se strecura printre oameni si, la un moment dat, ia-o de unde nu-i! Nu pot sa spun cate ganduri nu mi-au trecut prin cap in o sutime de secunda…daca era vreo scandura rupta din parapet? Daca a ajuns la capat si cine stie ce e acolo? Poate nu mai e protectie la lac, poate s-a dus fix la apa (cum ar fi facut 100% daca ar fi avut ocazia). Brrr. Nu doresc nimanui sa experimenteze trairile astea. Bine ca nu a fost nimic si am recuperat-o in siguranta  #:-S

Am vazut si „bebe” crocodili, da nu aveau acelasi farmec comparativ cu monstrii pe care tocmai ii vazusem…am vazut si oua de crocodili la incubator (acu, sincer, nu pot sa jur ca nu erau de gaina, ca arata fix la fel, da sa ii credem pe cuvant, ca nu am vazut gaini(vii) in jur). 

Dar partea de maxima apreciere a fost plimbarea pe elefant! Atat de mult a fost gustata de pitic, incat, la final a inceput scandalul ca nu vroia jos, asa ca a mai facut o tura, ca vorba aia, a facut-o ma-sa pe elefant. Adica, de caini ii e frica, de pisici ii e frica, de camila, la fel; pana si de un amarat de ied s-a speriat; ei! de elefant nu! Ca e si mic si dragalas foc!

Topiti de soare, de sete si morti de foame am cautat un restaurant unde sa mancam. La loc de cinste in menu, bineinteles…carne de crocodil! Langa o lista cu avantajele pe care le prezinta: multe proteine, fara colesterol si fara grasime. Cum naiba sa-i rezisti? Asa ca Eileen si cu mine am mancat fara nici o jena un hamburger de crocodil si carne de crocodil in sos dulce-acrisor cu legume. Miam-miam. Super bun! Pacat ca la Carrefour nu se gaseste, ca zau ca m-as reprofila. 

Nu am vizitat chiar tot, am lasat pentru data viitoare sala dinozaurilor si pavilionul reptilelor. Nu am vazut nici luptele de crocodili, si nici showul elefantilor. Da pana in sezonul rece nici ca mai ajung pe acolo!





Animale de companie (?)

1 04 2009

Deja ajung la capatul rabdarii. Deja imi vine sa-mi fac valiza si sa plec.  Adica pai da cum, mai oameni buni!  Eu, cetatean civilizat, nascut si crescut pe asfalt, am anumite pretentii de la cum tre sa fie un apartament in buricu’ targului. Si in asa un targ mare, si buricu’ e pe masura (cam cat Bucurestiul).

La inceputurile sederii mele in acest apartament eram ce-i drept, mult mai toleranta si dispusa sa fac concesii pentru a ma adapta locului. Asa ca, in seara cand am ghicit (ca era intuneric si nu vedeam propriu-zis) ca chestia aia care fugea de-a curmezisul sufrageriei era o soparla!!!  am acceptat ca nah, aici nu-i Bucuresti si probabil ca gandacii de bucatarie sunt inlocuiti de soparle de sufragerie.

Buun, imediat dupa aceea, la o zi-doua , ma duc in bucatarie sa fac nu stiu ce. Si observ siderata un luuuuung sir de furnici care marsaluiau voios fix pe sub dulapurile suspendate unde tineam noi diverse: de la cerealele fetei pana la condimente.  Arunc o privire imprejur si observ un al doilea sir de furnici…offff. In fine, chem administratia blocului, vin baietii cu sprayul…gata, am scapat de pacoste!  Pe sistemul „I wish”, ca de atunci, de cel putin 2-3 ori pe saptamana isi fac aparitia pe oriunde: in baie, in birou, in camera fetei, ba chiar si de sub parchetul din mijlocul sufrageriei.  Si hai sa zicem ca ar fi cum ar fi, da ale naibii insecte sunt de-alea mushcacioase; am avut o basica usturatoare o saptamana intreaga de la una din ele care s-a  ratacit pe piciorul meu.

Dar cireasa de pe tort, bomboana pe coliva 😀 a fost ieri. Ieri, cand, stand eu relaxata si butonam computerul, numa ce vad asa, cu coada ochiului CEVA. Ceva serpuitor si repede-alergator, cu multe multe picioare. Pana sa-l studiez a fugit sub mobila. In disperare de cauza am strigat-o pe Wa. Vine fata si, dupa ce ii explic eu ce si cum (era evident ca era un miriapod, da nu stiam de care) ma linisteste:” oooo, not dangerous madame!”  Dar aduce totusi  sprayul si da pe la locul cu pricina, fapt care a determinat lighioana sa fuga cat de repede o tineau multe sale picioare. O vede Wa, si sare: „ooooo, dangerous, madame, dangerous!”   Ceee? Cum dangerous la mine in apartament! La etajul 18! Dupa ce cautam in dictionar, ma lamuresc ce era: o centipeda!  Si pe bune ca e „dangerous”. Adica un adult are doar o durere crancena si piciorul cat buturuga de la muscatura ei, dar un copil mic (recte Eileen) poate chiar sa si moara!

Bai, deci asta a fost ultima picatura. Acum si in casa tre sa am grija sa nu fie muscat copilul? Pai daca vreau aventura nu tre decat sa ies din camera, nu-i nevoie sa ajung in jungla sau sa astept tzunami-ul pe plaja.

Concluzie 1: dupa ce ca am animale de casa nesolicitate, nici macar nu au bunul simt sa fie inofensive. Sunt de-a dreptul belele maxime! Poate data viitoare o sa gasesc un scorpion intre chiloti sau o vaduva-neagra in pantofi!

Concluzie 2:  vreau intr-o tara unde omul traieste in armonie cu natura: natura la locul ei, omul la locul lui. Natura is not allowed in casa!!





Educatie la acvariu II

21 03 2009

Azi s-a derulat episodul doi din seria „educatie la acvariu”, unde am fost cu copilul in urma recent descoperitei pasiuni pentru pinguini. A fost un vis, ne-am simtit amandoua extraordinar si am invatat multe (mai ales Eileen).

Bineinteles ca prima iubire nu se uita niciodata, asa ca am petrecut un timp considerabil la acvariul cu pisici de mare, unde am facut si poze (am pus la „poze…pozne” imagini si clipulete). Am stat acolo fix cat a vrut donsoara – deh, mi-am invatat lectia de data trecuta 😀 Cand a vrut sa plece am dus- o catre pinguini, oprindu-ne in drum sa vedem cum sunt hranite nutriile. N-a interesat-o deloc, asa ca am plecat, eu tarand un mare regret dupa mine, caci chiar voiam sa vad spectacolul oferit de aceste frumoase haine de blana (glumesc, da?)

Pinguinii! Eu, incantata nevoie mare, ea la fel…de niste pinguini de plastic!! 😦  Incerc eu sa-i arat partea reala a vietii, ea nu si nu…pinguinii de plastic!  A petrecut mult timp cu ei, catarandu-se pe stanca lor (stanca era veritabila), lucru ce mi-a dat angoase cardiace, nu cumva sa alunece odorul. Poate ar fi trebuit sa o las in pace, dar cumva imi pleca mana fara mine sa o sustin sa nu cada. Dar, cum am mai spus, fata are bunul simt de a nu accepta ajutorul la ce poate face  singura, asa ca mi-a dat mana la o parte fara prea multe politeturi. Dar cand chiar a avut nevoie, nu s-a sfiit sa ma solicite! Am studiat anatomia pinguinilor, culoarea, membrana de la picioare, aripile, ciocul…dupa care ne-am uitat si la cei reali care tocmai incepusera balaceala.

Plecand mai departe am trecut pe langa locul de joaca…mare punct de atractie pentru piticimea obosita de prea multa observare a naturii. Nici acolo nu s-a dezmintit: a trecut pentru prima data pe podul de sfoara impletita, ba chiar a infruntat curajoasa un baiat de 2 ori cat ea care alerga pe respectivul pod , a incasat cu stoicism o lovitura in cap la tobogan dupa care s-a hotarat sa faca ea curatenie: a luat doua bile sparte pe care le-a scos afara din locul de joaca si le-a aruncat fix in mijlocul acvariului. S-a intors si a repetat operatiunea. De notat ca scotea numai bile sparte, pe-alea intregi le lasa la locul lor. Din pacate doua donsoare din echipa de paza nu au apreciat gestul 😦

Azi s-a aratat interesata si de rechini, dar, cum era deja obosita nu a apreciat cum trebuia si spectacolul hranirii lor . La plecare am cumparat un pinguin cat ea de mare, si chiar a refuzat oferta mea de a-i lua si o pisica de mare! Cum a refuzat si un puiut de pinguin, o balena si un rechin …copil econom! (vorba vine, ca m-a costat pinguinul cat biletul de intrare) 

Deci, o zi faina! Abia astept sa vad ce interese mai dezvolta junioara…ieri se uita lung la Ducu Bertzi cantand la chitara..cred ca vom face o vizita la filarmonica. Eu am vrut sa-i cant una alta, da mi-a astupat prompt gura concluzionand: mami nu canta!   Nu pot spune ca o condamn…